Cine se aglomera să-l vadă după 15 ani?
15 ani de la singurul discurs istoric din Parlament.
La 10:17 dimineața de la 25 octombrie 2011, o figură unică în istoria secolului al XX-lea a intrat în sesiunea plenară a Parlamentului român: singurul rege care s-a confruntat atât cu nazismul, cât și cu comunismul în timpul domniei sale, ultimul șef de stat în viață al celui de-al Doilea Război Mondial, omul care, la doar 22 de ani, a luat decizia istorică din 23 august 1944 de a salva România și care a supraviețuit aproape 64 de ani de abdicare forțată.
Avea doar 90 de ani.
A fost rege înainte de a învăța să scrie, a cunoscut războiul înainte ca tinerețea sa să se termine, a înfruntat amenințările lui Hitler și presiunile lui Stalin, a rezistat sovietizării României, și-a pierdut tronul și patria, a trăit aproape jumătate de secol în exil și a văzut în sfârșit țara sa eliberată de comunism și s-a întors în Europa. El a supraviețuit dictatorilor, regimurilor care l-au închis, propagandei care au încercat să-l șteargă din istorie, și chiar ostilității celor care, după 1989, i-au interzis să se întoarcă acasă.
În fața ei se află o sală de arhivă, cu parlamentari, dignitari, diplomați, oaspeți și zeci de jurnaliști români și străini, într-o România încă profund împărțită în legătură cu propria istorie.
Unii dintre cei prezenți se aglomerau pentru a-l vedea pentru prima dată, angajații Parlamentului stăteau la ușile sălii plenare sau pe balcone - ei voiau să vadă cum arăta, nu l-am putut vedea niciodată în direct! În acel moment se petrecea unul dintre cele mai tulburătoare momente din istoria Parlamentului român de la război: omul pe care comunismul l-a alungat se întorcea, după mai mult de șase decenii, la tribuna reprezentanților națiunii.
Nu să cer întoarcerea puterii, nu să răzbunăm umiliațiile lor, nu să revendicăm ceea ce istoria le-a luat. A venit să vorbească despre România. Despre viitorul său, despre caracterul celor care îl conduc, și despre datoria pe care fiecare generație o are față de cei care vor veni.
În fața lui era putere. În spatele ei, aproape un secol de istorie. Și urma să vorbească cu amândoi despre datorii.
Au trecut mai mult de șaizeci de ani de când s-a adresat ultima dată națiunii de pe platforma Parlamentului. Între aceste două momente, a existat război, ocupația sovietică, lupta cu comuniștii, abdicarea forțată, exilul, jumătate de secol de așteptare, prăbușirea comunismului, interdicția de a reveni în propria țară, umiliația expulzării din 1990, întoarcerea și, în cele din urmă, reconcilierea.
Putea să vorbească despre toate astea. El ar fi avut dreptul moral de a face asta. Nu a făcut-o.
Cum a supraviețuit 90 de ani fără tron?
Micah, nu am cerut un cont de la nimeni. Nu a revendicat nimic. Nu și-a transformat suferința în socoteală, și nici nu și-a transformat întoarcerea în răzbunare.
La vârsta de 90 de ani, bărbatul a cărui istorie i-a luat tronul, țara, casa și aproape jumătate din viața pe care trebuia să o trăiască în România a venit în fața reprezentanților națiunii pentru a vorbi nu despre ce îi datorează România, ci despre ce îi datorează România. Acesta este scopul discursului. Iată diferența dintre putere și autoritate. În acea zi, regele Mihail nu avea putere constituțională.
Nu putea numi un guvern, nu putea dizolva un parlament, nu putea adopta o lege, nu putea comanda o armată. Și totuși, nici un discurs din Parlament după 1989 nu a avut o asemenea autoritate atunci când au vorbit despre stat, instituții, moral și datorie. Acea autoritate nu a venit dintr-o poziție.
A venit din istorie.
Astăzi, cred că numitorul comun este chiar mai clar: Mica I a fost un om al cărui destin a cerut în mod constant sacrificiu și care a Nu prin ură. Nu renunțând. Nu prin răzbunare.
Mica era un personaj al nedreptății pe care o cunoștea de la început, cu un sentiment de datorie și un respect pentru lege și integritate care era aproape unic, și care l-ar însoți pe toată existența sa.
A devenit rege la cinci ani. S-a întors pe tron la 18 ani.
La vârsta de 22 de ani, la 23 august 1944, el și-a pus viața și coroana în joc într-una dintre cele mai dramatice decizii din istoria României.
Apoi a venit confruntarea cu comuniștii, greva regală, și apoi 30 decembrie 1947. La doar 26 de ani, a fost forțat să plece. Au urmat aproape cinci decenii de exil.
Un rege fără țară a trebuit să lucreze cu pixul.
